Balada unui Oltcit vechi.

Mi-am luat doza zilnică de travian. e fascinant să vezi cum oamenii falşi din sate şi triburi virtuale uită că totul e un joc, totul e doar o încercare timidă de a cunoaşte acele vremuri minunate, o încercare de a dezvolta strategii, de a interacţiona. uită toate astea şi devin hiene.

La fel de fascinante sunt şi negocierile duse cu alianţele puternice (bineînţeles, tot virtuale, bineînţeles că de orice fel de naţie: daci cu barbari cu romani), cu jucătorii de rang superior care lansează atacuri năucitoare. practice: am observat că un discurs (un mesaj) illogic dar scris pe un ton uşor agresiv, uşor ironic, poate atrage un val neaşteptat de aprecieri, de aplauze. ideea e că lumea aceasta virtuală se bazează pe aceleaşi reguli, aceleaşi “principii”: spune ceva “intelligent” şi vei atrage aceleaşi aprecieri de mai sus. vanitate, of! ce boală grea!

Şi totuşi, zilele nu se termină atât de repede. am prins din zbor o inaugurare a unui complex de produse utilitare. cu oficialităţi, cu lumea bună a oraşului, cu nenea primaru’, cu directori, cu nu-ştiu-ce trupă de la «Cârcotaşi», cu şampanie şi pişcot, cu bufet suedez. oricum, important e că am avut cravata asortată cu baloanele (în dungi, roş’albastră).
Bineînţeles, aceleaşi discuţii sterile şi nici măcar un contact mai serios. poate doar câteva priviri mai apăsate care păreau a zice: te ştiu de undeva! sunt sigur de asta!
Partea bună a lucrurilor e că data viitoare vor putea spune, prin aceleaşi priviri, te ştiu de undeva! sunt sigur de asta!

Olcit. destul de vechi, fabricat odată cu revoluţia şi la fel de dubios ca ea. îmi place un singur lucru la el ştie să mă facă să trăiesc la cote ridicate fiecare clipă petrecută cu mâinile pe roata de moară numită în continuare volan. timpul capătă o nouă dimensiunea iar imaginea mea devine din ce în ce mai prăfuită (la propriu). aş spune că-mi place mai mult ideea decât maşina. în plus sunt puţin dezamăgit de faptul că zăpada a început să se topească iar maşina îţi scoate la iveală rugina. ca un pictor amator pătează asfaltul albăstrui cu pete de sânge inconştient... iar eu cânt, şi cînt:

am oltcit, şi ce dacă,
mă lasă oricând baltă...

mă, noi avem frâne?... că limite nicicum!

Claudiu Petria

Comments (0) 25.11.2007. 04:19

Spânzurătoarea

Printre vorbele de duh scrijelite pe obrazul lui cu unghii şi cranii prelungite în canini de părinţi alcoolici, Alex a învăţat să-şi atârne visele de frunzele de nuc.

Primăvara se aşeza sub câte un copac cu frunza cât un ochi, îşi înfigea bine visul în ea şi în fiecare dimineaţă mergea să vadă cât i-a mai crescut…

Toamna, înainte să ruginească. rupea ochiul de frunză (care acum era mai mare decât palma lui stângă, reuşind să i-o acopere ca o mănuşă), îl punea într-o piuă şi tot îl zdrobea până ce toată zeama se scurgea într-o sticluţă.

În fiecare an, acelaşi nuc, aceeaşi ramură, fără fructe, dar cu frunze dese şi mari cât o palmă, aceeaşi piuă, în sticluţe diferite, punea câte un vis.

***

Dimineaţa, sub un copac, un bătrân povestea copilului de lângă el cum din primăvară până în toamnă o frunză de nuc creşte un vis.

După care dispărea. Se pierdea într-o frunză verde, aproape ruginită, mare cât o palmă, de care stătea spânzurat un păianjen pândind prada.

Copilul nu se speria pentru că în fiecare dimineaţă, de primăvara până toamna, un vis venea lângă el să-i spună o poveste, coborând pe firul de mătase spânzurat de o frunză de nuc, mare cât o palmă.

Claudiu Petria

Comments (2) 20.05.2007. 00:10

Uliţa

February 3rd, 2007

Copilul îşi întreabă mama: “Când mă laşi să văd lumea?”

Supărată pe vedeniile ei, femeia înghite din sticla cu votcă şi-şi promite că mâine va merge la preot … sau la doctor să-l scoată pe dracul ăla mic din burta ei. O roade mereu. Parcă i-au crescut ghiare şi se joacă în creierul mic cu ele.

"Mamă, de ce nu-mi arăţi lumea?”.

Continue reading Comments (2) 11.03.2007. 01:16

Întrebări fără răspuns

Pe străzile Braşovului vechi… mă uit în jur – doar oameni îngânduraţi, feţe obosite.

Văd un bărbat ce ţine în mână o servietă – pumnul roşu strânge mânerul – îi e teamă să nu o piardă? Ce o fi în ea? Probabil nu voi ştii niciodată. Poate bancnotele primite în urma unei afaceri dubioase, actele de proprietate ale unui teren sau apartament mult râvnit (recompensa pentru anii de muncă asiduă), o bombă destinată să facă sute de victime, sau…mai bine, primele desene ale fetiţei sale, primite cadou (“Să nu-i fie dor lu’ tati de mine!”)

Continue reading Comments (3) 11.03.2007. 01:00

Delir

Era o vreme numita copilarie, era un timp numit familie. Erau lucruri ce-mi placeau, erau lucruri prin care am crescut, cu care m-am identificat. Erau vremuri ce azi au apus. Si in cinematograful constiintei mele ruleaza filmul "o lume pierduta", in regia mea. Vad prin prisma copilului ce am fost o multime de lucruri ce au fost: filme, carti, jucarii, flori, case, orase, nori, ploi, sarbatori, cantece, oamenii...

Filme:cate filme frumoase mi-au luminat aleea sufletului cand eram doar un copilas, cate seriale de succes despre adolescenti cu probleme spirituale, familiale si sociale vedeam si parca-mi ziceam: eu nu o sa fiu asa. Nu o sa-mi dezamagesc niciodata parintii, prietenii. Eu nu o sa am complexe, nu o sa fiu furioasa pe mine si pe ceilalti. Nu o sa sar la gatul celei care-mi fura iubitul si nici nu o sa-i reprosez ceva prietenei care si-l face iubit tocmai pe cel ce-l plac si eu. Credeam ca nu o sa sufar pentru nimeni si nimic. Radeam de cei care din disperare recurgeau la gesturi extreme. In orice caz, pe atunci nu stiam prea bine ce inseamna sinucidere. Ii criticam pe cei care fumau sau beau pana nu mai stiau de ei si de viata lor sordida.

Dar in acelasi timp se nastea adolescentul care jura ca va fi la fel. Se pare ca nici una dintre fiintele de atunci nu si au reusit sa-si tina promisiunea desi unele lucruri au ramas la fel.

Caut in arhiva mintii si a sufletului acele amintiri acele clipe cristaline, cand apa curgea lent si puteai inota mereu uscandu-ti parul la soarele racoritor.

Dar pentru prima data am inteles cu adevarat ca:
Totul e trecator, nimic nu se mai intoarce.
Se pare ca machiajul e tot ce mai ramane sau urma lui, desi el schimba tot ce am fost ieri in ceea ce suntem azi si vom fi maine. Adica: NIMIC.

Ioana Constantin

Comments (5) 01.02.2007. 17:43